Trio Icar era format din doi bărbaţi — unul mai în vârstă, celălalt mai tânăr — şi o fată. Toţi purtau tricouri cu paiete, ce sclipeau ca nişte diamante la lumina reflectoarelor. În ritmul muzicii, ei se căţărară pe frânghii, până sus, la înălţimea ameţitoare a cupolei.
Bărbaţii supli şi vânjoşi se instalară pe două trapeze, aflate faţă în faţă, la o distanţă de vreo zece metri. Acum îşi începură numărul. Trapezele prinseră să penduleze, să se apropie tot mai mult unul de celălalt. Artiştii atârnau acum cu capul în jos şi cu braţele întinse. Deodată, unul din ei se desprinse, pluti o frân-tură de secundă prin aer, ca să se agate de mâinile celuilalt. Apoi, rolurile fură schimbate. Jocul se repetă de câteva ori, devenind tot mai complicat şi mai spectaculos. „Zburătorii", înainte de a-şi schimba locurile, făceau câte una sau două rostogoliri prin aer, apoi se prindeau cu o singură mână de piciorul sau de braţul partenerului.
Pe urmă veni rândul fetei. Era subţirică şi uşoara ca un fulg şi tot ca un fulg zbura prin văzduh, descriind arcuri elegante. Unul din parteneri o ţinea de mâini şi dând trapezului binecunoscuta mişcare de pendulare, o eliberă la un moment dat. Se părea că fata se va prăbuşi în arenă, că totul e pierdut, dar în ultimul moment sosea vijelios trapezul celălalt şi mâini puternice o prindeau şi o trăgeau în sus.
Era un spectacol magnific, cum nu ţi-e dat să vezi adesea. Trupurile executau, la o înălţime ameţitoare, cele mai uluitoare figuri, pluteau prin aer, eliberate parcă de gravitaţie, şi nimereau, cu o precizie matematică, pe trapezul salvator. Când totul se isprăvi şi când tobele răpăiră, se porni o hărmălaie de nedescris. Lumea bătea din palme, striga „bravo" de zeci, de sute de ori. Artiştii coborâră sprinten şi mulţumiră pentru buchetele de flori ce le fuseseră dăruite. Tincuţa, cu lacrimi pe obraji, îl strângea copleşită pe Vlăduţ de braţ.
— Aici nu mai poate fi vorba de fizică ! rosti ea cu vocea întretăiată. Asta e curaj, un curaj fără seamăn. Doctor în fizică să fii şi tot nu poţi explica acest număr.
Buburuz zâmbi şi răspunse cu blândeţe :
— Desigur, pentru exerciţiile la trapez e nevoie de mult curaj, de un ochi sigur, de forţă şi, ca la toate numerele de circ, de ani şi ani de antrenamente. Şi totuşi, acest număr se bazează în întregime pe o lege a fizicii, anume pe cea a pendulului.
— Cum a pendulului ? întrebă Vlăduţ. Un pendul obişnuit, ca cel de la ceasul cu cuc al bunicii ?
— Da, pe legile la care se supun toate obiectele suspendate şi cărora li s-a imprimat o mişcare de pendulare. Exemplul cu ceasul bunicii e foarte nimerit, Vlăduţ. Pentru ca el să poată merge timp de 24 de ore, trebuie să-i furnizăm în prealabil energia necesară. Asta o facem întorcând arcul sau ridicând greutăţile la o anumită înălţime. Mecanismul ceasornicului dă pendulului, la perioade regulate, câte un impuls. Pendulul urcă într-o parte, dar atracţia Pământului frânează această mişcare până la oprirea lui într-un anumit punct. Acum începe o coborâre accelerată până la verticala spre centrul Pământului, unde se atinge viteza maximă. Pendulul ar trebui să se oprească aci în echilibru, căci se află în punctul cel mai coborât, dar iată că intervine energia cinetică mare, datorită vitezei mari căpătate în această poziţie. Ea nu-l lasă să se odihnească şi-l face să penduleze mai departe, să se ridice de cealaltă parte, transformându-se în energie potenţială. Din nou intervine atracţia Pământului şi-l readuce jos, şi aşa mai departe.
— Şi acelaşi lucru se petrece şi cu zburătorii la trapez, profesore ? întrebă Tincuţa vădit interesată.
— Fireşte ! Fără pendul şi fără inerţia lui n-am avea nici scrânciob, nici trapez, şi nici o seamă de maşini şi aparate. Dar să vă explic cum s-au petrecut lucrurile în cazul nostru. Artiştii, instalându-se pe trapez, i-au dat, cu ajutorul forţei lor musculare, energia necesară pendulării. Aşa cum v-am spus, trapezul, deci pendului în mişcare, dispune de cea mai mare energie cinetică, de cel mai puternic elan, în punctul cel mai coborât al traiectoriei sale. Când urcă, energia cinetică se transformă treptat în energie potenţială şi, ajungând în poziţia cea mai înaltă, el se opreşte pentru o clipă. Aici, la circ totul e astfel sincronizat, încât şi al doilea trapez execută o mişcare identică. Cele două trapeze ajung, aşadar, în punctul cel mai înalt concomitent şi la o distanţă foarte mică unul de celălalt, dispunând numai de energie potenţială. Este momentul în care se execută săriturile de pe un trapez pe altul, schimburile atât de spectaculoase între cei doi sau trei artişti. Dar această clipă de oprire trece repede şi trapezul coboară, în timp ce energia potenţială se transformă, datorită forţei gravitaţionale, în energia cinetică. Trapezul străbate razant punctul cel mai coborât şi totul se reia aşa cum aţi putut vedea şi voi.
— Spuneţi-ne, profesore Buburuz, de ce atârnau trapezele de frânghii atât de lungi ? întrebă acum Vlăduţ.
— Deoarece de lungimea frânghiei depinde durata de pendulare. Cu cât firul este mai scurt, cu atât mai scurtă este durata oscilaţiei, adică timpul necesar unui drum dus-întors al pendulului. La o lungime de un metru sau mai precis de 99,7 cm, durata unei pendulări este de 2 secunde. Mărimea masei n-are nici o importanţă. Trapezele acestea, având funii lungi de peste trei metri, aveau deci o durată de oscilaţie de aproape şase secunde. Şi acesta este unul din mijloacele care uşurează evoluţia zburătorilor la trapez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu